De ce iubim vara?

 

Pentru ca e cald, dar nu atat de cald incat sa ne topim. Asa cum o face un sarut sub clar de luna.

Pentru ca atunci suntem sensibili si mai romantici.

Pentru ca iubim dublu si tanjim dupa dragoste triplu.

Pentru ca vantul ne aduce inapoi amintiri placute, de care ne aducem aminte zambind.

Pentru ca luna nu mai e de gheata si ne mangaie obrazul.

Pentru ca cerul nu e mai albastru si mai fericit decat vara niciodata.

Pentru ca o secunda face cat zece minute in busola sentimentelor.

Pentru ca tremuram cand privim inspre nicaieri, iar nicaieriul ne imbratiseaza.

Pentru ca nu ne pasa de cate probleme avem si de cate or mai avea sa vina.. suntem fericiti oricum.

Pentru ca vara ti se cere sa urci pe bloc, desi usa podului e inchisa si esti rugat sa mai ramai.

Pentru ca primim zambete si oferim triplu cu prima ocazie.

Pentru ca nu mai avem nevoie de ceaiuri indulcite care sa ne incalzeasca.

Pentru ca vara ne intoarcem ACASA; la mare.

Pentru ca fluturii din stomac se inmultesc brusc la primul contact cu infinitul marii.

Pentru ca vara ne indragostim de mare, iar marea se indragosteste de noi. Si ne asteapta.. mult. Pana data viitoare. Si nu ne uita, ne pastreaza in gand si ne primeste inapoi cu o dragoste si un dor imens.

Pentru ca avem nevoie de dimineti cu multe cafele dupa nopti cu vodca sau gin, tequila, rom sau vin(+bere).

Pentru ca am fi in stare sa stam la povesti cu valurile ore intregi fara sa ne plictisim nici o fractiune de secunda.

Pentru ca vara iubim marea mai mult decat pe noi, iar ea la randul ei ne transimte mai mult decat o doza de iubire; sensibilitate, romantism, puritate.

Pentru ca adormim cu marea in gand si o visam cum ne spune cuvinte dulci.

Pentru ca vara stelele pe care le privim de pe o plaja sunt cele mai bune prietene ale noastre, iar sclipirea lor o pastram in suflet si iarna pentru a ne incalzi.

Pentru ca seara adormim in bratele nisipului, iar algele ne spun povesti.

Pentru ca privirea timida a marii ne dezbraca pana la ultima haina si ne atinge cu valurile ei trupurile unse de soarele fierbinte.

Pentru ca rasaritul soarelui dintr-o dimineata ne priveste direct in ochi si ne face sa traim cele mai minunate si romantice momente.

Pentru ca vara facem dragoste cu marea.

Pentru ca saruturile au forma soarelui si zgomotul valurilor.

Pentru ca stelele de mare au forma ochilor nostri.

Pentru ca in fotografii soarele ne saluta si e de ajuns pentru a ne face sa zambim.

Pentru ca in noptile tarzii suntem pe plaja si spunem bancuri cu delfinii.

Pentru ca in intuneric nu suntem singuri, nisipul fin e sub noi si ne vegheaza.

Pentru ca vara e copilul nostru pe care il hranim cu stropi din mare, stelele, luna si soare.

Pentru ca marea ne spala sufletul de toata mizeria obtinuta pe tot parcursul anului.

Pentru ca atunci cand cantam delfinii danseaza, valurile valseaza, iar scoicile ne acompaneaza pe ritmul lor nestiut de lume.

Pentru ca fumul tigarii ajunge pana la cer, iar apoi se varsa in mare.

Pentru ca vara si marea e cea mai frumoasa si pura combinatie.

 

Pentru ca vara suntem noi.

Mai e un mic pas pana atunci. Pana la punctul acela de extaz si fericire extrema.

De vanzare.

‘Si.. ia spune-mi; te-au platit bine?

Ca sa-ti vinzi sufletul, zic, te-au platit bine?’

 

* Pentru cei care fac asta.. si le place!

Visam colorat..

 

Toti visam la cate ceva. Fiecare dintre noi avem anumite momente cand stam ore in sir si impletim un fir gros si colorat,  cu vise fara limite. Vise din ceea ce am vrea sa fie, sau din ceea ce am vrea sa fim.

Unii cand prind in palma cate un moment al lor, in care se lasa dusi de valul frumos mirositor al visarii, se trezesc brusc, speriati si deschid palma lasand momentul sa se strecoare printre degete, spunandu-si ca nu e bine sa viseze, sau mai grav; ca dauneaza.

Altii parca ar sta si ar hasura in creion un curcubeu imens numai din vise, si nu s-ar mai satura. Incepand de la cel mai marunt lucru, pana la cel mai mare, asemanator cu cel mai adanc ocean, sau chiar triplu.

 

Cand visam, ne asezam pe un norisor de ciocolata, ne astupam urechile pentru a nu mai auzi nimic din ceea ce ne inconjoara si inchidem ochii. Atunci parca ne putem construi o viata a noastra, asa cum vrem. In gandurile noastre putem trai intr-un basm. Basmul nostrum propriu creat de noi insine. Putem trai pe o insula, unde soarele e cel mai bun prieten al nostru, iar plaja este cea care ne incalzeste picioarele.

Unde acel ‘El’ al nostrum ne tine strans in brate in fiecare moment si parca nu ne-ar mai da drumul, ne incalzeste cu trupul lui, ne hraneste cu mangaierile lui si ne inunda cu saruturi in loc de un pahar cu apa. Unde ‘el’ e exact asa cum ne place noua; cum credem ca e perfect sau cum il visam.

 

Visand, putem fi din noua copii cu ochi albastri si zambet cu adevarat cald, amintindu-ne de copilarie. Putem strange in brate inca o data si inca o data anumite persoane ce nu mai sunt langa noi in momentul de fata. Putem sa zambim prin imaginatie, desi plangem; ba chiar putem sa radem in hohote ore la rand fara sa ne oprim. Putem sa ne gandim ca suntem cele mai fericite fiinte de pe fata pamantului, iar langa noi mai sunt inca vreo-suta de persoane care ne privesc cu invidie; desi ne mintim.

Putem sa fim mai buni. Sa privim cerul si stelele si sa credem ca ne apartin in totalitate, ca am pus stapanire pe ele prin ceea ce suntem. Sa facem zi cand e noapte si noapte cand e zi. Sa fim tot mai fericiti pe zi ce trece; practic sa se dubleze doza de fericire in fiecare zi. Sa oferim iubire cat cuprinde, din toate puterile, prin fiecare particica a noastra si sa ne simtim la randul nostru cu adevarat iubiti. Sa spunem ‘te iubesc’ de doua ori pe minut, fara sa ne fie teama de ce raspuns vom primii inapoi.

 

Fiecare dintre noi are partea lui visatoare si la un moment dat acorda atentie acestei laturi, oricat de mult ar refuza sa faca asta.

Visele ne apartin in totalitate si fac parte din noi.

Leapsa muzicala.

Am primit si prima leapsa, decand cu blogul, de la Ioana, care imi si place foarte mult. Defapt imi place orice e legat de romantism. Trebuie sa fac un top 5 cu cele mai romantice melodii.

Cu siguranta topul pe care il voi face acum, nu este permanent. Probabil ca peste o luna, doua, daca ma voi pune sa fac inca o data acest top vor fi cu totul si cu totul alte melodii. Dar dupa ceea ce simt si traiesc acum cele mai aproape de sufletul meua sunt:

 

1. Jason Mraz – 1000 Things

2. Jason Mraz – I`m Yours

3. Keith Urban – Making Memories Of Us

        4. Damien Rice – The blowers daughter

        5. Soko – Take My Heart  

        + bonus: Ayo – Only You

 

Trimit leapsa mai departe la Adri (care a decis sa revina printre noi).

Ceai cu gust de.. dragoste.

 

Nu exista un astfel de ceai.. sunt ceaiuri negre cu lapte, de mere, pepene verde, tei, lamaie, fructe de padure cu miere; dar ceai cu gust de dragoste n-am auzit pe niciunde. Mi-ar place sa pot sa imi fac personal, si cred ca ar suna cam asa : 

Se ia o ceasca colorata zambitoare, in care se presar bucati de cer si se amesteca usor.

Dupa doua minute, timp in care se lasa intr-un loc cald, se introduce o bucatica dintr-o atingere de matase, o plimbare pe plaja dintr-o zi de vara, trei aripi dintr-un fluture din stomac si o frantura dintr-un sarut.

 

Cand totul este bine amestecat, cu ajutorul linguritei de forma unei raze de soare, se mai toarna o bucatica imaginara de aer, o sclipire dintr-o soapta, o vibratie de emotie si o imbratisare cu miros de univers.

 

Continutul este din nou amestecat, adaugandu-se bucati cat mai mari si mai puternice din cutiuta speciala cu sentimente, o jumatate dintr-un soare de ciocolata, trei acorduri de chitara dintr-o melodie de dragoste, trei secunde dintr-un vis, sapte milisecude dintr-un gand, un strop de pulbere fermecata si se indulceste cu o sclipire de stea cazatoare topita.

 

Totul se fierbe la focul de priviri, cu scantei de clipiri si se lasa in jur de cinci – zece minute. Rezultatul se gusta intr-un colt de noapte, cu luna plina si praf de stele, langa o persoana draga care te tine de mana si isi scalda inima in stele.

Good morning beautiful day.

 

Nu stiu de ce, dar azi m-am trezit de dimineata, desi m-am pus in pat foarte tarziu. Mi-am facut o cafea, cu doua pliculete de zahar, mi-am aprins o tigara si m-am pus sa citesc, dand drumul in winamp la cateva piese de-a lui Keith Urban; nu mai ascultasem de multa vreme si parca mi-era dor. Probabil ca mai lipsea doar cineva care sa ma tina de mana si sa ma priveasca in ochi, dar nu am dat prea mare importanta acestui lucru. Au trecut cateva ore de atunci, dar evident tot in pijamalele gri cu oita sunt.  

 

Cred ca incep sa-mi placa diminetile; sau imi placeau dintotdeauna, doar ca nu am mai avut cand sa-mi reamintesc asta, dormind foarte mult in ultimul timp si trecand cu visele peste dimineti.

 

Mi se pare, sau chiar asa e.. dar dimineata parca am mai multa pace sufleteasca; nu dau importanta multor lucruri ce defapt imi pasa. Dimineata visele isi pun cel mai tare amprentele pe noi. Acum totul e verde, galben, albastru si putin alb. Defapt totul e colorat si nu are deloc negru pe margini.

 

M-as imbraca in ceva gros, mi-as lua un fular si niste manusi si as pleca sa ma plimb intr-un parc, nepasandu-mi ca afara e ingrozitor de frig si probabil as ingheta.. ( oare soarele tremura acum? sau are fularul la el? ) mi-as pune castile in urechi si l-as asculta in continuare pe Keith. Dar o las pe altadata..

 

Am un sentiment uimitor de placut. Parca as fi pasit intr-un nou inceput, intr-un basm unde totul e asa cum imi place mie. Cu nuante colorate, acorduri calde de chitara si miros de zambile. Cu multi oameni prietenosi care zambesc neincetat si vesnic fericiti. Unde daca soarele nu e pe cer sa ma incalzeasca, e in suflet. Unde nu conteaza cate motive am sau nu am sa fiu fericita, pentru ca oricum sunt. Unde nu conteaza daca are cine sa ma iubeasca, pentru ca ma iubesc eu si pentru cei care nu o fac.

 

Imi era dor sa ma trezesc mai de dimineata decat ar fi trebuit. Cred ca aveam nevoie de asa ceva, pentru ca mi-am dat seama de cate lucruri frumoase ma inconjoara defapt. Cred ca de acum o sa imi pun ceasul sa sune devreme nu doar in timpul scolii.

 

Dimineata parca sunt altfel; si imi place mai mult asa. Cafea placuta! 

 

We’ll follow the rainbow
Wherever the four winds blow.
And there’ll be a new day
Comin’ your way.

I’m gonna be here for you from now on,
This you know somehow.
You’ve been stretched to the limits but it’s alright now.
And I’m gonna make you a promise..
If there’s life after this,
I’m gonna be there to meet you with a warm, wet kiss.

And I’m gonna love you like nobody loves you.
And I’ll earn your trust making memories of us.

Mai vrem inca o data.

Si ne-apuca pe toti uneori asa un dor de unele momente sau de unele persoane. Si stam.. si stam si ne gandim cat de bine ne simteam, cat de bine era, cat de fericiti eram si cat de mult radeam. Ce frumos mirosea si ce culori misterioase avea, ce frumos ne jucam cand eram mici, cat de tare ne strangea in brate si ce caldura puternica provoca imbratisarea aceea. Ce tare batea vantul, ce frumos se jucau valurile, ce fierbinti erau razele de soare si cat de tare stralucea nisipul. Cat de strans te tinea de mana, cat de tare ne batea inima, cat de mult iubeam sau cat de iubiti ne simteam.

Parca vrem sa parcurgem inca o data filmul nostru propriu scos pe piata acum ceva timp; mai mult sau mai putin indepartat; si sa dam stop ca sa revedem din nou acele secvente de care ne e atat de dor si pe care ne-am dorii sa le retraim inca o data.

Asa cum dam repeat la melodia aceea ce ne place atat de mult, sau care ne reprezinta in totalitate, care ne face intr-o anumita zi sa fim cuprinsi de anumite sentimente, care probabil ne face ziua mai colorata; de care practic nu te saturi si ai asculta-o si maine. Si poimaine. Si maine peste doua saptamani. Pentru ca uneori *mai des* deschid calculatorul, pornesc prafuitul acela de program de muzica ce imi canta in fiecare zi, imi aleg melodia aceea ce ma face sa ma simt oarecum bine in acele momente si o ascult toata ziua. Da. Asa fac eu.

 

Si ne-ar place, trebuie sa recunoastem ca ne-ar place al naibii de tare sa fie la fel de usor si in dificila problema cu dorul ce ne framanta pe toti dintre noi, mai mult sau mai putin. Sa trebuiasca sa apasam doar pe un amarat de buton si sa se repete toate acele momente de care ne este dor. Sa fie ca si cand abia atunci le traiesti pentru prima data si te bucuri de ele mai tare decat in original. Pentru ca acum sti cat de tare iti lipsesc cand nu le mai ai si probabil ca realizezi ca ar fi trebuit sa profiti mai mult de ele atunci cand le tineai stranse in palma ta.

 

In momentul de fata mi-e dor. De multe lucruri ce alcatuiesc acest ‘eu’. Mult prea multe. Dar nu am ce sa fac, nimeni nu are. Nici acele persoane ( nu prea multe ca strica ) care vor sa vada un zambet pe fata mea nu ma pot impinge in trecut ca sa-mi faca pofta, iar apoi sa ma intorc inapoi fericita si implinita.

 

Asa ca mai ascult inca o data melodia. Si o ascult si maine si o pun pe repeat pentru poimaine. 

Asta pot!

Fara rost.

 

Stai si privesti inapoi si iti dai seama ca totul se intampla mult prea repede, ca nu ai timp nici sa clipesti si deja iti este luat din fata tot ce aveai pana acum, ce iti apartinea; ca toate usile ce erau deschise pana acum brusc ti s-au trantit in fata. Parca nu ai avut la dispozitie nici macar destul timp sa poti profita cu adevarat de ceea ce a fost, ca deja iti este si luat.

 

Atunci nu iti ramane altceva de facut decat sa te convingi ca daca inchizi pur si simplu ochii chiar poti sa mergi inainte fara sa fi pus la riscul de a vedea ceea ce este in jurul tau si ceea ce probabil ca te-ar face sa nu te simti chiar atat de bine. Ca daca iti inchizi inima pentru o fractiune de secunda, poti sa treci peste ceea ce te doare. Incerci sa te convingi sa crezi ca esti suficient de puternic pentru a reusi sa nu le dai importanta lucrurilor ce iti fac rau, sa le ignori.

Dar realizezi ca nici macar sa inchizi ochii nu mai este atat de usor si ca iti trebuie putin curaj sa te prefaci ca nu vezi decat lucrurile ce nu sunt chiar atat de amare, iar pe cele mai putin dulci le poti trece neobservandu-le. Iti dai seama ca pana si ceea ce era un simplu lucru acum este defapt greu.  E dificil chiar si sa iti dai tu seama de ce hotarari ar trebui sa fie luate.

 

Si exact atunci cand crezi ca totul a trecut, la fel ca fumul de tigara ce dispare in cateva momente de clipire, ca a ramas in urma tot ceea ce durea si ca o poti lua de la capat foarte usor, fara pic de regret.. parca vezi o reluare a filmului tau ce l-ai trait acum ceva timp si o iei de la inceput; incepi din nou sa iti pui intrebari si sa regreti tot mai mult. Practic tot ce pentru tine parca trecea, ce parca lasai in sfarsit in spate, s-a intors brusc dintr-un nimic si-ti dai seama ca era doar dorinta ta de a trece, dar ranile nu s-au vindecat complet inca.

 

Te intorci spre tine si iti dai seama cat de mult te minti.

Stie cineva cum sta treaba cu inima?

 

Oare inima noastra este precum o inima desenata pe o coala de hartie? Practic forma e aceeasi, culoarea si dimensiunea. Singura diferenta e ca inima desenata de noi nu simte, nu iubeste si nu are nici un fel de sentimente, in timp ce inima noastra are puterea de a face toate aceste lucruri plus altele la fel de esentiale. Inima noastra nu poate uita ce-a iubit si ce poate ca inca mai iubeste, sau uita, dar cu mult efort depus, ambitie si noroc, in schimb acea inima frumos desenata nu are ce sa iubeasca si ce sa uite. Practic nu are nimic de facut, e mult mai simplu.

O data ce colturile colii sunt indoite, acea inima desenata cu multa atentie, nu va mai avea acelasi aspect. Cu trecerea timpului coala de hartie se prafuieste, o prafuieste timpul, aspectul ei va fi din ce in ce mai uracios, mai vechi. Apoi probabil ca ea va fi aruncata la gunoi, dar nu ii pasa, nu are sentimente, nu o doare, nu are cine sa planga dupa ea.

Inima noastra nu este patata de praf, nu este indoita si nici aruncata la gunoi, dar este mult mai usor ranita. Cu un simplu cuvant spus chiar si fara intentie se creioneaza o rana pe inima noastra. Apoi la urmatorul sentiment ce ne-am dorii sa nu il simtim inca o rana, la urmatoarea minciuna inca una, la prima dezamagire inca una, la acel ” Te iubesc ! ”  ce l-ati uitat amandoi inca una, la acel ” demult ” inca una, pana cand inima se umple de mici particule de rani nevizibile, dar care se fac repede simtite.

 

Si atunci ce este de facut? Trebuie sa o aruncam la gunoi si sa ne cumparam una noua? Bine, ar fi o idee, dar de unde se gaseste asa ceva?

Probabil ca in noi, dar nu gasim un magazin de inimi, gasim posibilitatea de a ne autovindeca de acele rani, cu mult binevointa si mult timp. Prostii! Timpul nu face practic nimic, un simplu ” timp ” nu are puterea de a vindeca ceea ce doare atat de mult, sau daca ar putea sa o faca, de cat timp ar fi nevoie? A trecut deja un timp de atunci! Sa intelegem ca e nevoie de un timp nelimitat. Trist!

 

Ranile inimii noastre nu pot fi cusute cu o ata incolora, desi ne-ar place. Si ne-ar place atat de mult.

Si daca un desen de pe o foaie se poate inlocui, inima de ce nu se poate? Sau macar de ce nu se pot vindeca complet ranile?

 

Prea multa bataie de cap.

Nimeni nu te intelege mai bine decat tine.

 

 

Se spune ca in viata ai persoane apropiate langa tine pentru a te ajuta si pentru a-ti da sfaturi. Pentru a te intelege, sustine si pentru a te ghida spre mai bine. Pentru mine partea cu intelesul pica din start! Exclus! Incep sa cred ca nu este absolut deloc asa. Ei nu fac altceva decat sa incerce sa te inteleaga, sa se puna in locul tau si sa vada cat de placut, sau neplacut este, depinde de situatie. Apoi incearca sa te incurajeze sau sa se bucure alaturi de tine. Dar.. absolut niciodata nu vor stii exact ceea ce simti. Nu au cum.

 

Niciodata nu vor stii cat de mult ti-ai dorii sa te simti copil din nou; sa poti sa tipi, sa plangi cand iti vine, sa te joci cu papusile, sa faci prajituri din nisip si cat de mult astepti sa sune nemernicul ala de telefon. Cat de fericita esti cand revezi unele persoane importante din viata ta si cat de tare te doare cand nu mai sunt langa tine. Cat de mult iubesti o persoana si cate ai face pentru ea. Cat de dor iti este de unele momente si cat de multe ai face ca sa le traiesti din nou. Cat de tare te uimesc unele persoane care par ceea ce nu sunt si cat de neputincioasa esti din cauza rautatilor din jur. Cat de mult ai vrea sa opresti timpul in loc in unele momente sau sa il dai inapoi. Cat de mult vrei sa schimbi unele situatii si cat de tare ti-ar place sa traiesti in fericire mereu. Cat de mult ai vrea sa ajungi la stele, dar si cat de fericita esti ca una de acolo este a ta si ca straluceste pentru tine in fiecare seara.

 

Cat de entuziasmata esti cand primesti de la el prima floare si primul zambet. Cat de tare radiezi cand iti ofera primul sarut si prima mangaiere. Cat de protejata te simti atunci cand te ia in brate si cat de copil atunci cand te ia de mana. Cat de multumita esti atunci cand iti ofera primul cadou si cat de tare iti bate inima atunci cand auzi pentru prima data ” Te iubesc ” si ” Te vreau ”, cat de iubita te simti atunci cand iti spune ” Mi-e dor de tine ” si cat de sigura pe tine esti atunci cand sunteti doar voi doi.

 

Sau intr-o propozitie: Nimeni nu poate intelege complet cat de fericit sau trist esti!

 

Deci.. traim intr-un mediu in care absolut nimeni nu intelege ce este cu tine. Nu intelege nimic atunci cand zambesti, cand plangi, cand tipi si cand dai cu ce prinzi de pereti.

De multe ori nici noi nu suntem siguri pe noi, nu suntem in masura sa ne dam seama ce este mai bine de facut in diferite situatii si ce decizii ar trebui sa luam. Iar asta pentru ca nu intelegem exact prin ce trecem si ce simtim.

Atunci.. de ce auzim din ce in ce mai des: ” Da, te inteleg! ”, cand nici macar noi nu suntem in stare sa ne intelegem mereu?

Nimeni nu ne intelege cu adevarat, iar daca este cineva care sa o faca.. aceia suntem noi! Trist.